Archive for the 'Teatru' Category

Regina mama

Din 1997 se joaca la TNB piesa lui Manlio Santanelli, Regina Mamă avand in distributie Regina: Olga Tudorache si Alfredo: Marius Bodochi. Piesa este o comedie-drama in care este vorba de o mama (autoritara si independenta) si un fiu (jurnalist si cam mediocru in meseria sa, dar cu aspiratii) si prezinta toata tesatura care decurge dintr-o asemenea legatura de rudenie.
Singurul inconvenient care se pot aduce piesei este ca tine aproape 4 ore (cu o pauza de 15 min) si oricat de interesant este dialogul tot simt nevoia sa ma misc putin, iar ca o parere de rau ar fi, ca Olga Tudorache fiind in varsta nu sunt multe reprezentatii, si din cand in cand se mai aude sufleurul. Dar Olga Tudorache face un rol, chiar si la etatea sa, de mare amploare si durata, reusind sa treaca extraordinar prin multe stari impuse de rol si cu o asa implicare ce se simte/vede imediat la spectator.
Recomand piesa fara nicio ezitare, are un dialog antrenant, schimbul de replici este rapid si istet conceput de autor si bine sustinut de cei 2 actori, care se ajuta si completeaza foarte bine. Lui Marius Bodochi chiar se vede ca ii face placere sa joace in aceasta piesa si cu o asa companie aleasa.
Actiunea are loc intr-un singur decor- dar lucru acesta nu plictiseste, pentru ca toata atentia se concentreaza pe dialog.
Sala a fost plina si cat timp o sa se mai joace piesa, cred ca asa o sa fie mereu, pentru ca merita.

Scara pisicii

Cati dintre cei care citesc acest post au (sau au avut) o pisica-nu prea multi, bun, dar cati dintre voi „au” Vodafone-e, parca sunteti mai multi.
Acum ce legatura are pisica si Vodafone-ul hm, pai daca ai avut pisica cunosti „din experienta” cat este de idependenta, dragalasa si parșivă si poate mai stii si de trebuinta ca ea sa aiba o scara ca sa iasa afara (pt cei ce stau la casa). Iar chestia cu Vodafone, simplu! – tot omul a vazut reclama cu tinerii care se casatoresc in varf de munte si cu siguranta ca nu ati luat aminte ce profesie avea mireasa, va spun eu – actrita, deci…, exact ea joaca in piesa. La ce va ajuta cele doua chestiuni: prima, ca sa stiti de la ce vine titlul, iar a doua, cine joaca in piesa 🙂
Hai ca m-am abatut pe carari intortocheate despre un subiect ce-l doresc foarte scurt.
O piesa de o lungime de 75 minute. Cu un subiect de cand lumea, a insela, si aici 2 doamne, din perspective diferite dar cu un „numitor” comun (barbatul), vorbesc despre acest aspect.
Piesa se joaca la Sala 99 de la TNB. Locuri putine, sala mica, intima dar nu atat de primitoare, iar daca intarzii risti sa stai pe jos pe niste perne.
Jocul e bun, un pic neconcentrata Zsóka: Liliana Hodorogea (gresind de vreo 3 ori) iar Gitta: Florentina Ţilea, se straduieste din plin.
Piesa este slaba-fara prea multa adancime-dar la o piesa de asa mica intindere (nu ca intinderea ar avea vreo legatura cu „profunzimea”) sa spunem ca este scuzabil, cu un final oarecum previzibil, inseratiile muzicale au fost placute si cateva momente de zambet, in rest nimic notabil, deci nu aveti ce sa pierdeti daca nu mergeti. Si inca ceva, e o piesa mai mult (pe „gustul”) din perspectiva femeilor, chestia cu: „si barbatii ar putea sa invete/afle ceva”, e relativa, asa ca ma abtin sa o subliniez.

Tragedia lui Carmen – L’amour est un oiseau rebelle

Exista o „gaselnita” de market foarte uzitata de catre comercianti si anume „Promotia: Doi intr-unul” cu alte cuvinte si fapte, platesti un produs si iei doua (ce sta in spatele acestui tip de promotie, e lesne de inteles si nu-i cazul aici de a largi subiectul). Acum ce legatura are teatrul cu aceasta stratagema promotionala, pai are, caci exact asta veti gasi, daca o sa mergeti sa vedeti Tragedia lui Carmen. Adica, piesa fiind o coproducţie între Teatrul National din Bucuresti şi Opera Naţională din Bucureşti, deci si cu teatru si opera va veti petrece timpul de o ora si jumatate.
Nu doresc sa va rapesc (pentru necunoscatori) care este desfasurarea actiunii, ma multumesc sa spun ca este (cum probabil v-ati dat seama sau ati intuit) vorba despre o punere in scena, foarte concentrata si doar esenta din celebra opera a lui Georges Bizet, Carmen. Si ca sa nu fiti luati si voi prin surprindere, atunci cand va incepe sa se cante, va anunt ca se canta in franceza (traducerea se afiseaza deasupra decorului de pe scena-nota bene: nu uita ochelarii de distanta-daca ai nevoie 🙂 ) si se „joaca”/dialogheaza in romana.
Spectacolul are trei variante de distribuţie si la reprezentatia vazuta de mine au jucat-cantat: Carmen-Florentina Irina Onică (mezzosoprana), Don Jose-Răzvan Săraru (tenor), Escamillo-Ionuţ Pascu (bariton), Micaela -Marta Sandu (soprana), Zuniga-Silviu Biriş (actor), Lillas Pastia-Eugen Cristea (actor), Garcia-Vasile Calofir (actor).
Intelegerea mea la cum se canta intr-o opera, se rezuma ca la orice om care nu are o aplecare spre acest domeniu, la a distinge intre extraordinar, bine si rau, asa ca nu va pot spune cu precizie pe unde s-a falsat ori ba, pentru ca mie mi-a sunat per total bine si jocul scenic al cantaretilor de opera, a fost satisfacator, tinand cont ca nu este punctul lor forte (dar prin tinuta si implicare compenseaza). Despre jocul actorilor iar nu pot scrie prea mult, pentru ca a fost de scurta durata si doar secundar, dar pot sa precizez ca a fost slabut, pentru ca se vedea ca erau pusi in „dificultate” de aplombul si forta cantarii celor de la Opera. Astfel ca actorii mi-au parut timorati, cu mici secvente de revenire, iar cantaretii, joc scenic si cantat, multumitor. Costumatia saracacioasa (chiar sumara la Carmen si prea curata la copii-care ar trebui sa fie ai ulitelor) si doar toreadorul avea o vestimentatie bogata (Escamillo), iar decorurile modeste si se schimbate prea putin pe durata piesei. Mai este de precizat ca in spectacol mai apar si niste copii (care au chiar o scena in care interpreteaza o torida si care smulge ceva aplauze) si alti actori (cu rol de soldati).
Acum, apreciez aceasta imbinare dintre teatru si opera, dar nu pot sa spun ca acesta incercare a fost si una reusita-pentru ca desi personal m-a incantat sa aud/vad muzica cum se plasmuieste acolo jos, in fosa orchestrei si Carmen are multe arii foarte frumoase, in rest nu pot sa spun decat ca, este o forma scenica in care se poate aduce opera mai aproape de iubitorii de teatru.
Nu doresc sa ma intind cu scrisul si mai mult, asa ca mergeti si vedeti spectacolul daca: va place opera (Bizet in particular) sau vreun actor/interpret de opera, regizorul (Ion Caramitru) sau din alt aspect personal, dar daca doriti sa vedeti teatru-nu va duceti.

Livada de vișini

La 150 de ani de la nasterea lui A. P. Cehov, TNB pune in scena ultima sa piesa de teatru, Livada de visini cu o distributie mozaic ce imbina frumos generatii de actori. Atunci cand se scria piesa si se petrece actiunea (inceput de secol) lumea era in criza, trecerea de la epoca victoriana, conservatoare, traditionalista la cea moderna. Lumea veche simte presiunea lumii noi prin precursorii sai (cinematograful, trenul) ce inanteaza in viata oamenilor fortandu-i sa se adapteze, ori sa piara sub vremuri-progresul este ca o roata pornita la vale, e mai sanatos sa il lasi sa-si continue drumul, pentru ca daca te pui in calea sa, ajungi cu capul spart.
Nu voi continua pe aceasta tema, a face recenzia scrierii, desi cred ca merita, pentru ca o gasiti si mai frumos pusa in valoare de George Banu in cartea Livada de vişini, teatrul nostru, Ed ALLFA, Bucuresti, 2000,trad. Anca Măniuțiu. Vreau sa ma focalizez (aproape ca intotdeauna in articolele mele despre teatru) asupra faptului cum am vazut eu piesa.
Spectacolul este jucat in Sala Amfiteatru si se joaca pe intrega sa lungime cu scena presarata, fie cu scaune (in deschidere), fie cu borcane mari cu compot de visine si bagaje (spre sfarsit), in rest scena este goala, iar imaginatia spectatorului este pusa la treaba de jocul actorilor pentru a creiona decorurile in restul scenelor. In spatele scenei vedem printr-un perete transparent (ce joaca rol de dulap si zid) livada care este compusa din 144 de borcane mari cu compot de visine, ce stau asezate fiecare intr-un dulap mare de lemn cu tot atatea casetute deschise. Borcanele din cand, in cand sunt luminate din spate.
Costumele actorilor nu sunt elaborate precum erau in acea perioada, de inceput de secol XX, dar pastreaza o patina a modei epocii, atat la barbati cat si al femei, dar daca la cei dintai aspectul este pe alocuri mai conform cu perioada, la toaletele doamnelor o palida apropiere.
La jocul actorilor mi-a placut Irina Movila (Varia) care ca si in piesa Neînţelegerea daruieste foarte mult in jocul sau si reuseste sa se lase la o parte pe sine si sa gaseasca personajul ce devine credibil, ceea ce la Maia Morgenstern (Ranevskaia) mi s-a parut ca a adus in personaj foarte mult din ea, nu am simtit-o ca dand tot ce poate juca. Ania (Ioana Anastasia Anton) este mult prea copilaroasa-probabil aici s-a oprit din pacate viziunea regizorului (Felix Alexa), Serban Ionescu (Gaev) este surprinzator pentru mine sa-l vad jucand asa de confuz si jucaus (desi imi parea pe alocuri greoi) cand eu il asociez foarte mult cu jocul personajul sau de debut Ion din Blestemul pământului, blestemul iubirii (1979). Un actor promitator mi se par a fi Conrad Mihai Mericoffer (Trofimov) pentru ca are o interpretare cu mult patos a vesnicului student, Marius Manole (Lopahin) parca nu a pus destula forta in personaj ci prea mult este subjugat de figura Ranevskaiei ca si filon principal al jocului sau. Restul actorilor nu mi-au ramas prea mult in amintire, avand roluri secundare de intindere mica le-am catalogat, per asamblu, ca bune, dar ceea ce mi-a placut este, Firs care este jucat cu blandete si adevar de Mircea Albulescu.
Piesa are cateva momente ce starnesc zambete, dar in rest este o pura drama cu un tempo vivace si cu o ultima scena adagio, „frumoasa” chiar daca trista.
Spectacolul dureaza 2 ore si ceva si merita vazut, daca va place Cehov si jocul anumitor actori sau mai stiu eu din ce motiv. Eu, desi as mai revedea piesa, o voi reviziona doar prin dorinta confirmarii sau infirmarii parerilor de la prima vizionare si pentru a vedea daca piesa a devenit un intreg, pentru ca fiind doar la primele reprezentantii nu toate lucrurile par a fi laolalta, nu au aceeasi curgere frumoasa, ca intr-o piesa unde actorii au avut timp sa intre in pielea personajelor.
Livada de visini Cehov -o parte din textul piesei

S-a sfarsit cum a-nceput

Duminica (30 mai) am avut placerea sa vad un nou spectacol la TNB Sala Mare, piesa de teatru, S-a afarsit cum a-nceput de Sean O’Casey. Piesa are doar 3 personaje (Darry Berrill-Mihai Constantin, Barry Derrill-Daniel Badale, Lizzie Berrill-Victoria Dicu) si nici ca-i trebuie mai multe, pentru ca desi este clasica poveste (ce o regasesti in orice colt al lumii) viata conjugala si mai exact cine munceste mai mult intr-o casatorie, in aceasta piesa, regia (Horatiu Malaiele) si jocul actorilor este minutios si captivant. Dar sa va dezvalui mai multe.
Cand intri in sala, piesa deja este in desfasurare-adica, d-na Berrill trebaluieste prin gospodarie, spala rufe (pe care le scutura desupra spectatorilor din primele randuri 🙂 ), face curatenie, pregateste masa…etc-totul ca sa te induca in atmosfera unui camin. Odata cu inceperea piesei, apare si d. Berrill-adormit, care cere de mancare si nu doreste sa se duca la coasa (nu doar pt ca ploua afara) ci si pentru ca era plictisit de viata sa si incepe sa compare munca sa (de la camp), cu a sotiei (din gospodarie) si decid sa faca schimb pentru ziua respectiva, el ramanand sa se ocupa de gospodorie si d-na Berrill sa se duca sa coseasca. Dupa plecarea nevestei, d. Berrill se trezeste cu un prieten d. Derriell care ii devine „ajutor” in treburile gospodaresti-astfel totul devine o comedie burleasca, gen filmele mute cu Stan si Bran.
Nu va dezvalui sfarsitul, va spun doar ca dialogul este foarte, foarte scurt si putin, cu pauze multe (chiar tinzi sa casti) dar aveti rabdare, piesa se bazeaza mai mult pe jocul actorilor, efecte luminoase si sonore si decoruri buclucase si linistea si lipsa actiunii sau mersul molcom din anumite pasaje ale piesei, sunt scurte si sunt urmate mai intotdeauna de ceva hazliu.
Asa ca luati aceast post ca pe o recomandare de a merge sa vedeti piesa, poate nu in aceasta stagiune care se apropie de sfarsit, dar in urmatoarea nu trebuie sa o ratati, este o comedie bufa de toata splendoarea si cred ca mai mult merita vazuta, decat citita-cum bine spunea o spectatoare. Si va vand un pont: nu stati in primele randuri (decat daca aveti un mare simt al umorului), mai multe nu spun (pt ca ceva am dezvalui mai sus) 😉 .

Molto, gran’ impressione

Este o piesa usoara, prea usoara chiar, ce aduce pe scena TNB-ului de astazi, dintr-o colectie de texte (ale lui Constantin Faca, Costache Caragiale, Matei Millo) atmosfera de inceput, a teatrului romanesc. Piesa tine aproxiamtiv 1 ora şi 30 minute si are parte de o distributie generoasa, cu actori din diverse generatii: Mircea Albulescu, Ileana Stana Ionescu, Magda Catone, Ilinca Goia, Monica Davidescu, Silviu Biris, etc.
Este o satira a moravurilor, o comedie a limbajului care rade de neologisme si arhaisme in aceeasi masura. Piesa se joaca in partea din fata a scenei (restul fiind acoperit de o cortina neagra) si chiar pe primele 4 randuri din sala peste care este pusa o platforma, actorii se plimba printre randuri si stau printre spectatori si interactioneaza cu acestia.
Muzica este putina si se aude doar cand trebuie. Fiecare actor are parte de momentul sau si de aplauzele sale, pentru ca toti au jucat bine si textul i-a ajutat, fiind antrenant, comic.
Finalul este foarte metaforic, cortina se ridica, dezvaluind restul scenei care este goala, in fum si putin luminata si toti actorii-15 am numarat eu-se duc agale catre scena descoperita, catre…viitorul teatrului.

Burghezul gentilom

O scurta prezentare a piesei pe care am avut aseara, cum sa spun eu, ca sa nu fiu acuzata ca sunt prea dura, am gasit…am avut timp si de aceea m-am dus dar a doua oara nu m-as mai duce.
Da iti trebuie timp, pentru ca piesa dureaza aproape 3 ore si cu tot respectul pentru distributie, dar piesa e o adaptare ridicola cu accente impunatoare in privinta scenografiei si costumelor (desi cateva elemente din decor sunt de prost gust si mojicie).

Inceputul este greoi, timp de 20-30 de minute am avut sentimentul ca ar fi mai bine sa plec la pauza si chiar am vazut o spectatoare care atipise, cand in minutele de inceput au inceput sa ne cante un fel de opera care pana la urma este intrerupta, spre usurarea generala, de catre personajul principal Monsieur Jourdain/Domnul Jurdanescu (Victor Rebengiuc) cu o replica aproximativa: „da, da-o in colo de treaba, asta e muzica de inmormantare, ceva mai vesel nu aveti”.

Prima parte a piesei este impartita in educarea d Jurdanescu de catre diversi „profesori” (de balet, muzica, de arte martiale, imagine) care in fapt, vor doar banii lui. In acelasi timp mai exista si o poveste de dragoste intre fiica d. Jurdanescu, Lucia (Rodica Ionescu) si Claudiu-pictor (Marius Manole), pe care doar d-na Jurdanescu (Cecilia Bârbora) o aproba. Si aceasta iubire se va implini, in a doua parte a spectacolului, prin jucarea unei farse d. Jurdanescu, care aproba casatoria.

Jocul actorilor principali a fost bun, n-am ce spune, dar mai bine lasau piesa asa cum era, de ce sa faci una transpusa in zilele noastre, facand harcea parcea bunatate de comedie.

Limbajul pe alocuri aproape de obscen si introducerea de jocuri scenice frivole, doar pentru a ne arata contemporaneitatea, nu sunt pe gustul, cred si sper, celor care vin la teatru, caci mai bine deschid televizorul. Unde este umorul fin, ironia subtila ce nu cade sau decade, in bascalie sau jignire agresiva, inteleg mai multe din acestea, decat din comedia otveniana care ni se serveste peste tot si constat cu regret ca si la TNB, sub pretextul ca trebuie sa ne vedem pe noi si oamenii din jur (deci ma rog, societatea in care traim) si asa spera ca ne vom educa. Dar uita, ca la teatru nu vin oamenii carora doresc ei sa le adreseze acest mesaj educativ, iar mie imi displace acest ras fata de societatea romana cu care culmea dorim s-o scolim.

Asa ca inchei prin a spune ca doar 35-40% merita vazut din acesta piesa.

PS. Uite o sceneta ce prezinta realitatea fara a dezvalui direct totul, ci se subintelege.

Comedia norilor


Iata ca vazui si o piesa slaba, ca sa nu folosesc un cuvant mai puternic.
Nu as putea sa zic exact unde sufera aceasta piesa, pentru ca peste tot scartie: decor, muzica, interpretarea actorilor, per total e o adaptare dupa Aristofan tare nereusita cazuta in kitsch.
Sa le iau pe rand. Decorul, o structura de lemn, in dreapta scenei, in varful careia sta Socrate (Mircea Albulescu) si discipolii sai, in stanga scenei, niste cutii de carton care se doresc sa fie niste case si in fata, niste europaleti din lemn-deci criza.
Muzica e o imbinare de clasica, pop si rock – parca eram la un festival cand live cand playback, deci cu accente de muzical fara a fi unul reusit.
Jocul actorilor, fiecare da cat poate, dar textul si mai ales adaptarea, nu-i ajuta: Socrate isi citeste textele, discipolii sai se straduiesc prea mult sa para ridicoli, corul norilor cam dezlanat, fara a mentine pe intreaga piesa o coregrafie unitara.
Sunt si momente interesante cam de cand apar „Rationamentele” (Ilinca Goia si Monica Davidescu) si pana mai spre sfarsit, dar e clar ca nimanui nu ia placut piesa, pentru ca nimeni nu se ridica la sfarsit in picioare sa aplaude si nici nu s-a cerut vreun bis.
De ras o sa radeti, dar nu este o comedie buna sau sanatoasa, asa ca rasul dv. o sa va lase cumva un gust amar dupa terminarea spectacolului si nici nu o sa va amintiti cu precizie de ce ati ras, pentru ca realizati ca toata piesa nu are baza sau substrat care sa te imbogateasca in vreun fel, sufleteste sau mental.
E clar nu-mi plac adaptarile textelor vechi pentru zilele noastre, mai ales cand sunt asa de nereusite. Mai bine pun in scena o piesa contemporana, nu trebuie sa-mi demonstrezi ca „scena este aceeasi doar actorii sau schimbat”-pentru ca toata lumea sper ca stia acest lucru.

Nu trebuie sa scurtezi urechile unui magar si sa-l numesti cal, ca sa nu mai fie unul.

Sânziana şi Pepelea

Iaca aşa începe piesa, cu toţi actorii (fără Pepelea care doarme) pe scenă, cântânt:

„Ce secetă, ce foc!
Amar şi vai de noi!
Avem lipsă de ploi
Şi lipsă de noroc.”

Nu există decor, totul fiind negru şi din când în când pe panza din spate sau pe actori se pune câte o lumină. Actorii au haine foarte simple, uni si mie mi-au părut toţi niste pitici, după caciulile pe care le aveau. Muzica este dată de 2 chitaristi care stau pe scenă intr-un colt.
Piesa întradevăr are, sau se vrea să aibă şi substrate politice, exemplu: citirea tarafurilor politice…
„PAPURĂ: Frumoasă imagine!… umbra sceptrului… mi-o repetaţi în toate zilele… e cam monotonă, însă plăcută… şi ce mai face poporul?… nu l-am văzut de mult…

TÂNDALĂ: Nu-şi încape în piele de fericire.

PAPURĂ: Aşa să fie, Păcală, îşi încape sau nu-şi încape?

PĂCALĂ: Nu-şi încape… e burduf…

PAPURĂ: Burduf!… A!… mulţumirea mea este deplină… adică tocmai deplină nu… pentru că tarafurile politice se-nmulţesc pe toată ziua… Câte avem pân-acum?

PĂCALĂ: 57, augustate.

PAPURĂ: Numai atâtea?… le credeam mai plodoase… care au mai ieşit la maidan?…

PĂCALĂ (desfăşurând o hârtie lungă): Iată lista.

PAPURĂ: Breee!… ce pomelnic!… citeşte-l, Păcală.

PĂCALĂ: Categoria-ntâi.

PAPURĂ: Cum?… Sunt pe categorii?

PAPURĂ: Dar, categorisiţi.

PAPURĂ: Zi-nainte.

PĂCALĂ: Categoria-ntâi! Tarafuri colorate.

PAPURĂ: Colorate?…

PĂCALĂ: Da!… pentru ca să bată mai bine la ochi. (Citind.) Taraful verde.

PAPURĂ: Verde? Pentru ce verde?

PĂCALĂ: Pentru că-i spanac. (Citind.) Taraful galben.

PAPURĂ: Galben?… O fi taraf de dovleci?…

PĂCALĂ: Tocmai… e un taraf care a prins gălbeaţă. (Citind.) Taraful alb.

PAPURĂ: Alb?… Se vede că-i mai spălat?

PĂCALĂ: Şi pătimeşte de albeaţă pe ochi. (Citind.) Taraful stacojiu.

PAPURĂ: Stacojiu?… pentru ce?

PĂCALĂ: Pentru că cu cât e mai fiert, cu atât e mai roş.

PAPURĂ: Ca racii.

PĂCALĂ: Raci progresişti etc. Categoria a doua… Taraful naţionalliberal, taraful liberal-naţional, taraful liberal-naţional-moderat, taraful moderat-naţional-liberal.

PAPURĂ: Treci la altă categorie, asta-i cam într-acelaşi păr.

PĂCALĂ: A treia categorie… Taraful aristocrat, democrat, burtocrat, pungocrat, postocrat…

PAPURĂ: Destul… m-am ameţit şi simt că devin prostocrat ca dânşii… Şi care-i deviza politică a tuturor?

PĂCALĂ: Una ş-aceeaşi… “Scoală-te de la locul tău, să mă pun eu.”

şi sunt sigură că unele personaje erau luate din viaţa politică a vremii (Papura era regele, asta e simplu-dar cine mai ştie restul…) deci totul poate fii catalogat ca un basm-pamfletic cu intruziuni de neologisme 🙂

Cum spune şi titlul este vorba o ea (Sânziana -prinţesa- Ileana Olteanu) şi un el (Pepelea -băiat sărac din popor-Razvan Oprea) care ca în orice basm, rămân împreuna dupa ce prinţesa este rapită de Zmeul Zmeilor (Armand Calota) şi el o eliberează, bineînţeles ajutat de forţe miraculoase binefăcătoare. Oricum, Zmeul nu e fioros ba chiar o să-l îndragiţi.
Astepaţi-vă să intraţi şi voi (chiar dacă sunteţi spectatori) în joc pentru că sunteti poporul şi Papură Împărat (Mircea Albulescu) tot o să vă consulte cu privire la anumite treburi, chiar ţine un referendum în care trebuie să votaţi prin ridicarea mâinii. Iar dacă staţi pe rândul 8 (pe unde este culoarul ce face trecerea dintr-o parte şi alta a salii) sau dacă staţi în primele rânduri, o să vă treziţi cu Pârlea-Vodă (Ovidiu Cuncea) şi Lăcusta-Vodă (Silviu Biriş), Zâna Codrului adică Muma Padurii (Monica Davidescu), Baba Rada mai târziu Zână(Magda Catone) să vă ciufuleasca, pupe, să se aşeze pe genunchii vostrii, să râda de voi şi cu voi.

Este cea mai usoara, copilarească, veselă (de la inceput până la sfarşit) piesă, la care am asistat. Nu vă asteptaţi la nimic decât să da-ţi la propriu în mintea copiilor. Nu cautaţi drame, dureri de cap sau chestii ascunse, nu, totul este simplu, ca un joc de copii.
Deci, daca in loc sa va uitati la desene la televizor sau computer, doriţi si o alta alternativă, luati-vă copilul din voi, dacă nu aveţi vreun minor prin preajmă, si mergeţi şi vedeţi piesa-pe mine ma binedispus tocmai că am luat-o ca o povestire-joacă.

TNB, Sala Mare, „Sânziana şi Pepelea” de Vasile Alecsandri in regia lui Dan Tudor

„Trăiască Sânziana,
Minunea-mpărătească,
Cu dragul ei Pepelea
Ferice să domnească.”
(Sfârşitul piesei.)

Textul piesei la: Sânziana şi Pepelea

Lectia

-Cum a fost la teatru?

Inceputul piesei este foarte sonor, de la tunete ce te faceau sa tresari pe scaun, la sunetul scos de incaltamintea servitoarei (apasat) si tarsaitul profesorului, la vocea stridenta-copilareasca a elevei si abia perceptibilul sunet al vorbelor profesorului. Treptat pe durata piesei sunetele desi cresc in intensitate, lumina si decorul capata accente mai importante in scenariu si jocul actorilor devine mai patimas. Pentru ca sfarsitul sa fie o serie de flashuri – frumosa idee.

Teatrul absurd nu e tocmai pe gustul meu, iar la piesa lui Ionesco sincera doar 3/4 mi-a placut, adica terminarea piesei puteam sa o ratez, pentru ca de la comic, trece spre absurd (enervant), devenind catre sfarsit macabru.

Jocul actorilor interesant, Malaele chiar intra binisor in rol si are un joc scenic bun. Servitoarea pana la sfarsitul piesei mi-a dat fiori, cu machiajul sau strident, parul valvoi si mersul sau apasat de cocosata grasa, iar eleva e copila nu ai ce alege, sau nu stiu eu inca sa vad si astfel de roluri.

Deci: am avut placerea sa merg iar la teatru, Sala Atelier TNB, E. Ionesco – „Lectia”.

„Mda, ce idee neinspirata sa te intreb asta! ”

„Nu este răspunsul cel care luminează, ci întrebarea.” Eugen Ionesco


Morning has broken

Bună dimineața! a la Edvard Grieg

Cand am scris

august 2020
L M M J V S D
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31  

I Corinteni 13

Tudor Gheorghe : Metanie (versuri Radu Gyr)